Am fost și am rămas un om din Tecuci

N-am avut un motor precum tecuceanul invocat de poetul Mihai Ursache, dar în zbaterile mele – plate și neinteresante – lipsite de finalitate imediată și de perspectiva vreunui profit personal am fost deseori admonestat de inabilitate, de absența spiritului menegerial, de o generozitate ce nu se mai poartă în zilele noastre.

Mi-am asumat singur acest destin de reporter neoficial la tot ce se petrece în viața spirituală a Tecuciului și sper să pot continua acest travaliu cât va fi să țin creionul în mână. În Tecuci există mai mulți confrați dispuși să se implice în acte cărturărești, dar nu toți sunt la fel de abili în accesarea bugetului local, sau a unor instituții  dispuse să sprijine  financiar  evenimente culturale. Unii au abuzat așa de obraznic de generozitatea acestor instituții că au solicitat fonduri chiar și pentru evenimente caricaturale, pentru care ar fi meritat admonestați, penalizați și chiar bastonați, pentru ceea ce au făcut cu fondurile primite, nicidecum girați ca oameni autentici de cultură.

Nu știu cine consiliază Primăria în probleme de cultură, dar acesta (aceștia), pentru  nesăbuințele arătate, ar trebui hutuchiți și chiar alungați cu pietre din oraș. Nu-mi fac iluzii că se va îndrepta ceva, dar este de datoria mea să atrag atenția că sumele cheltuite pentru așa-zisele ediții anastatice ar trebui imputate iar vinovații exonerați, descalificați oficial, pentru că neoficial s-au descalificat deja singuri. 

Revin însă la subiectul acestei poziționări și, repet, am fost și am rămas un om din Tecuci, am respirat aerul acestui oraș, i-am adulmecat zbaterile, oportunitățile și m-am implicat, atât cât mi-a stat în putință, în optimizarea  evoluției sale spirituale. Poate n-am făcut-o la modul superlativ, dar de buna mea credință nu cred că se îndoiește cineva. Sigur este că, de-am făcut-o bine sau rău, am făcut-o sacrificându-mi puținele mele resurse de pensionar, iar valoarea celor peste o sută de cărți publicate ar fi fost suficientă ca să-mi fac o casă cu două nivele.

Nu regret. Totdeauna actul de cultură a presupus sacrificii, aș fi dorit însă ca aceste sacrificii să fie resimțite de toată lumea cu pretenții cărturărești, nu doar de cei cu mai multă trecere la primar, la primărie, sau la Societățile de ajutor. Țara trece prin momente grele, și dacă tot se rupe o mică parte pentru acte de cultură, aș fi dorit ca acestea să fie dirijate spre acte și activități care să poarte pecetea valorii.  Butaforie și improvizații amatorice poate să facă oricine, Cultură (cu majuscule și cu semnul calității la cheie) mai puțini.

Spuneam că țara se află într-un derapaj care poate avea consecințe ruinătoare pe termen mediu și lung. Nu cred c-a mai fost vreodată într-o situație asemănătoare, exceptând poate momentele de război. E nevoie de o sinergie unanimă, de o înțelegere a momentului greu în care ne aflăm din partea întregii societăți. Ne salvăm cu toții sau ne scufundăm cu toții. Nu stă în puterea noastră să influențăm politica la nivel de țară și nici măcar la nivelul colțului nostru de lume, dar putem să sugerăm o cheltuire mai chibzuită a banului public. Nu spun să fie eradicate subvențiile pentru cultură, pentru o evoluție corespunzătoare a nivelului de conștiință publică, ci doar să fie drămăluite mai eficient, mai responsabil, altfel riscăm să devenim victimile dictaturii majorității – un concept nou, despre care văd că se vorbește din ce în ce mai decomplexat.

Spunem că o societate se poate considera evaluată doar atunci când emanciparea spirituală se răsfrânge asupra întregii comunități, când reflectă o stare generală a întregii societăți și nu doar asupra câtorva personalități mai pronunțate și cu o vizibilitate mai evidentă. Într-un sistem electoral în care majoritatea hotărăște este important ca emanciparea culturală să cuprindă media societății, mijlocia ei, marea masă, să dispună de limpezimea necesară pentru evoluția întregului ansamblu social.

Mi-am legat viața și destinul de arealul tecucean și de multe decenii vibrez în concordanță cu el, cu problemele și cu șansele lui de a se afirma în lume și în competiție cu alte localități din țară. Mă bucur de izbânzile lui, atunci când ele există, și mă întristez de lufturile și de toate neîmplinirile lui stânjenitoare. Am cunoscut Tecuciul cu multe decenii în urmă, când încă mai păstra o imagine patriarhală și pitorească, cu multă verdeață și cu oameni dornici de lectură, de informare, de cunoaștere; când nu apăruseră încă blocurile muncitorești, când revistele Flacăra (ediția veche, ilustrată), Lumea, Magazin, se epuizau în prima jumătate de oră de la descărcarea lor, iar cancelariile liceelor din oraș vascularizau întreaga viață culturală și dădeau trendul de evoluție și de afirmare. Era un oraș melancolic, o urbe care favoriza starea de visare, de nostalgie, de alean  de romantism  –  magistral descrisă de Ștefan Petică în poemele sale.

S-a dezvoltat și s-a dilatat sub ochii mei și cine vrea să cunoască  puterea lui economică de după anii ’50 să caute revista Ateneu din octombrie 1986, unde, în paginile consacrate  publicității, este prezentată industria tecuceană și principalele unități industriale din oraș, cu mii de muncitori și cu o contrbuție însemnată la rotunjirea bugetului local.

Așa cum am titulat aceste rânduri, am fost și am rămas un om din Tecuci care s-a identificat cu orașul, i-a respirat aerul, i-a adulmecat mirozna toamnelor pline de  adumbriri subiective și s-a înfiorat, mai apoi, de freamătul unei vieți economice sporitoare. Acum totul este altfel, dar legăturile mele ombilicale cu el au rămas neerodate și la fel de apretate afectiv și emoțional.

Ionel Necula